În primăvara anului 1853, Carol Davila, tânar medic, vine în România, la invitaţia domnului Barbu Ştirbei, pentru a reforma serviciul sanitar. Ce a găsit Dr. Carol Davila în instituţiile medicale din România acelor vremuri este descris nemaipomenit în volumul biografic “Dr. Carol Davila” scris de Dr. I. Weinberg şi publicat în 1961 la Editura Tineretului. Cartea merită citită, dacă o găsiţi prin biblioteci, este scrisă într-un limbaj uşor accesibil şi prezintă aspecte inedite din viaţa şi activitatea lui Davila, dar şi legate de mentalităţi şi realităţi de pe la noi!
Mai jos oferim un scurt fragment foarte colorat despre activitatea din spitale!
“În ceea ce priveşte organizarea, practica şi învăţământul medical – iată puţinul pe care l-a găsit Davila.
Asistenţa bolnavilor în ţara noastră era de două feluri: asistența acordată bolnavilor spitalizaţi, pe de o parte, şi îngrijirea sănătăţii populaţiei în afara spitalelor, pe de alta parte. Unele spitale bucureştene sunt vechi, Colţea, de pildă, a fost zidit în 1708. Îngrijirea bolnavilor în spitale l-a nemulţumit însă mult pe Davila. Poate răul tratament explică şi numărul mic de bolnavi pe care i-a găsit spitalizaţi cu ocazia vizitei de informare pe care a făcut-o. Spitalele erau particulare, se întreţineau din subvenţiile feluriţilor donatori. Igiena lăsa de dorit în spitale; bolnavii erau amestecaţi de-a valma: contagioşi, chirurgicali, medicali. Erizipelul şi gangrena însoţeau aproape orice intervenţie chirurgicală.
Corpul medical era alcătuit dintr-un protomedic (medic primar, director) şi mai mulţi giarahi care îngrijeau de partea chirurgicală. Medicii erau în marea lor majoritate străini (greci, turci, nemţi şi evrei), lucru ce a mirat mult pe Davila. I s-a explicat că, pe de o parte, boierimea parazitară considera meşteşugul doftoricesc umilitor, degradant, ca oricare activitate practică, iar că pe de altă parte cei mai mulţi dintre medicii existenţi, pentru a-şi menţine privilegiul, susţineau şi ajunseră chiar a fi crezuţi că „mintea şi capul de valah” nu poate asimila greaua învăţătură medicală, căutând astfel să bareze drumul tinerilor din popor către cultură. După cum vom vedea
curînd, argumentarea aceasta nu l-a convins de loc pe Davila, ba dimpotrivă.
Vizitînd spitalul Colţea, Davila a zîmbit cercetând diagnosticele bolnavilor: cefalalgie (durere de cap); anghină (boală de gât); bronchitis; orice durere de pântece era diagnosticată: gastricismus; durerea de membre reumatismus, iar durerea de inimă vitium cordis (meteahnă la inimă). Un medic al spitalului Colţea făcea vizita ,astfel: „Cum mergi dumneata?” „Bine”, răspundea bolnavul. „No, bine să-ţi dea Dumnezeu, dă-i pîine !” Dacă bolnavul răspundea că se simte rău: „No, rău să-ţi dea Dumnezeu, şterge-i pîinea !” Iată o specie de reţetă găsită: „Morfium, sachere albi drahnam unam. Misce, divide in partes egalis. Câte o porţie la un sfert de oră”. (Morfină şi pulbere de zahăr în valoare de o drahmă. Amestecă şi împarte. în doze egale.) „Ca pe timpul lui Moliere !” a exclamat amuzat, dar foarte nemulţumit Davila. În raportul prezentat, din primul moment se poate vedea indicaţia viitoarelor reforme propuse şi realizate: îmbunătăţirea îngrijirii bolnavilor din spitale prin crearea de cadre medicale româneşti; înzestrarea şi modernizarea spitalelor.
În ceea ce priveşte serviciul sanitar obștesc şi îngrijirea bolnavilor în afara spitalelor, în Ţările Romîne, Davila a aflat că primul medic plătit de stat pe aceste meleaguri a fost doctorul Henricus Klingensporn. El a fost chemat din Nurnberg, la 1499, de Ştefan cel Mare şi a fost făcut medic comunal public al capitalei Moldovei, al oraşului Suceava. Pe la sfirşitul veacului al XVIII-lea, Ipsilanti în Muntenia, la Bucureşti, a creat Cutia Milosteniei, din veniturile căreia erau platiţi medicii comunali, care aveau datoria să îngrijească gratuit populaţia săracă. Grigore Ghica face acelaşi lucru în Moldova. În Bucureşti, la sosirea lui Davila, sănătatea publică era oficial asigurată de cei cinci medici ai celor cinci despărţăminte ale capitalei : roşu, galben, verde, negru şi albastru.
Serviciul sanitar militar îl interesa îndeosebi pe Davila, reorganizarea acestuia fiind cauza principală a chemării lui în Bucureşti. Davila a găsit Spitalul militar bucureştean instalat în incinta mănăstirii Mihai Voda, iniţial palatul lui Mihai Viteazul.
Spitalul militar era instalat în încăperile mănăstirii. Vechea construcţie era insalubră, subsolul, plin de umezeală. Ferestrele bătute în cuie iarna, pentru a nu se deschide şi a nu se prăpădi bruma de căldură din salile cu bolnavi. În mijlocul curţii era biserica. Şi aci, ca în toate spitalele, bolnavii zăceau de-a valma: contagioşi, chirurgicali şi venerici. Davila a găsit aci un singur om de inimă care îngrijea de toţi bolnavii spitalului: felcerul Vasile; el era şi barbier şi înlocuia absenta îngrijire a medicilor spitalului, toţi ocupaţi cu practica medicală de oraş, ce le aducea mari venituri. Bolnavii internaţi erau socotiţi simulanţi şi tratamentul începea întotdeauna cu bătăi şi maltratări: nuiele pe spinare şi vezicători la tălpi. Davila îşi dădea seama că prima măsura ce trebuia luată era crearea unui personal medical calificat şi bine intenţionat, de aceea el nota toate cele observate şi-şi propuse a le remedia.
În vizitele lui de informare Davila pune o întrebare pornită din colţul cel mai tainic al sufletului: există aici vreo grijă specială, vreo instituţie care să se ocupe şi să ocrotească copiii orfani, copiii fără de părinţi? Davila obţinu lămuriri interesante şi folositoare. Află anume că generalul Kisseleff, printre alte multe înţelepte şi folositoare măsuri, se gîndise şi la organizarea asistenţei publice. În proiectul de legiuire privind asistenţa publică se prevedea şi înfiinţarea Casei Copiilor Orfani sau Orfanotrofia.”
. . . . . .
(Fragment din Volumul Dr. Carol Davila de Dr. I. Weinberg, Editura Tineretului, 1961, pag.21-23)
[wordamp subject=”Carol_Davila”]
