Biografia doctorului Ştefan Vasile Episcupescu (1777-1850) am prezentat-o într-un articol anterior. Este primul autor-medic din Ţara Romanească, care a publicat materiale de promovarea sănătăţii. Contribuţia sa a fost destinată mai puţin lumii medicale ci mai ales pacienților, cărora a dorit să le transmită cunoştiinţele necesare păstrării unei vieţi sănătoase. Il putem considera şi primul autor al de cărţi de medicina familiei, mai ales prin ultima sa publicaţie “Practica doctorului de casă”, tipărită în 1846.
La vârsta de 70 de ani, dr. Episcupescu a scris textul de mai jos, ca un jurnal al celor întâmplate în viața sa, cu sfaturi pentru uzul copiilor săi. Manuscrisul, nepublicat, a fost găsit de dr. Pompei Gh. Samarian, cunoscut iatroistoriograf roman, în biblioteca Fundației I.C. Brătianu în urmă cu aproape 80 de ani. În prezent manuscrisul se află în Biblioteca Academiei. În 1838 Samarian a publicat cateva pagini din acest manuscris în gazeta “Pămîntul” din Călărași, unde a reprodus o serie de amănunte pitorești în legătură cu necazurile matrimoniale ale dr. Episcupescu (titlul era “Cum s-a însurat un doctor din 1810”).
Textul prezentat mai jos a fost ulterior publicat în întregime pentru prima dată de Emil Gheorghiu în volumul “Trecut și viitor în medicină”, Ed. Medicală, 1984.
Îl reproducem și noi pentru savoarea povestirii și mai ales pentru a ne face o imagine a vieții de acum 2 secole. Din pacate textul nu conține referiri la activitatea de medic a lui Episcupescu, dar totuși merită citit. Limbajul este arhaic, cu multe cuvinte vechi. Pentru unele dintre ele am găsit semnificațiile în DEX online (le puteți accesa apăsând pe linkuri).
“Memoria de taina”
a lui Ştefan Vasile Episcopescu
(scris în 1847)
Însemnări de ale stării veacului, ale vremii întîmplări și ale soartei orînduieli, în petrecerea vieţii mele de la 1805 și pînă la 1847.
Memorie de taină, spre o ferită petrecere în lume și între oameni, de paza vieţii, a sănătăţii, a averii și cinstei, spre fericire.
Strînse din petrecutele mele aflări ale nenorocirii. Eu mă iscălesc,
Ştefan Vasile Episcopescul
după muma-mea Elenca Piscupeasca, fiica lui Ştefan Piscupescul și Zmaranda, maică-sa, iar fraţii mei Petra și Nicolae Manega, după o mărturie streină, dobîndită în urma morţii tătălui nostru, ca s-ar fi numit aşa.
Naşteriţele
Din părinţi pravoslavnici, de legea Răsăritului, Vasilie și Elenca, m-am născut în Bucureşti, mahalaua Scorţarilor și în enoria Sfîntului Dimitrie, la anul 1777, mart. în 25.
La 1790 m-a dat la Andrei spiţerul; la 1797 am ieşit calfă, mi-am deschis spițerie la Craiova; mi s-arde de focul basvandoglilor; și la 1800 am plecat la Viena, spre învăţătură mediţinii, și la 1805 m-am întors.
La 1810 m-am însurat cu fiica medelnicerului Matei Ciupelnițeanul, Maria, și din nouă născuţi copii trăiesc aceşti patru:
- La 1811, aprilie 24, zioa luni, s-a născut fiica Ecaterina, și s-a botezat de vorniceasa Ecaterina Ştinboaica.
- La 1813, sept. 30, zioa sîmbătă, s-a născut fiica Bălaşa, și s-a botezat de soacră-mea Bălaşa.
- La 1816, iulie 11, zioa marţi, s-a născut fiica Efprepi, și s-a botezat de d. Ecaterina Ghisdaveţ.
- La 1819, aprilie 30, zioa miercuri, s-a născut fiul Petre, la moşia Sicrita, și s-a botezat de soru-mea Ecaterina.
Precuvîntare
Aceste cuvinte ale glasului vieţii mele Ias moştenitorilor mei, cu blestem, care, din mila prea puternicului Dumnezeu poate toţi dumnezeii puterilor lumești, vor avea viaţă de trai, spre a le păzi de Sfinte și a le cugeta întăi la toată simţirea și mişcarea lor, pînă se vor deprinde întrînsele, cînd vor afla și cea mai înaltă și mai preţioasă moştenire și nu se vor mai slabi și rătăci de credinţa lor.
Fiilor, ascultaţi, pînă va fi lumea, adică natura, aşezată din două împotrive firi, a luminii și a întunericului, este și viaţa aceasta însoţită cu moartea; un adînc și întunecos haos este a se petrece pînă la isvorul răsăririi, care numai cu razele credinţii se poate răzbate și lumina; este duhul de viaţă făcător și luminător de adevăr, sufletul, o rază a luminii prea puternicului și prea slăvitului Dumnezeu întrupată din pămînt (materie) în faptura omenească, care luminează mintea omului spre îndreptare; iar cugetul ce este de firea întunerecului materiei o umbreşte spre greşeli și sînt aceste împotrive puteri într-o neprecurmată prigonire, în om și în toate ale lui, de se aseamănă tot traiul acestii vieți cu un război de stricăciunea și de îndreptarea omenirii; și nu este sănătate, nici minte, nici fericire și linişte de mulţămire, în nici într-o stare, în toată vremea, și nebîntuită de patima lăcomiei vrăjmăşului cuget; și se apăr și se ţin mai delungat numai cu temerea și înfrînarea sineşului, din credinţă de Dumnezeu, în fiinţa și în simţirea dulceţii și a bunătăţii lor.
Omul se aseamana cu o mașină, pe care o pornesc acele două împotrivă puteri în lucrarea ei, ce sînt strîns împreunate și smolite una de alta, de nu se pot cunoaşte aşa lesne din om și din natură, lămurite în firea lor, decît numai din împotriva lor lucrare, ce se întinde pînă la cea mai mică simţire și cugetare a lui, și se arată deosebirea lor numai în fapta buna și rea, care se schimbă și se prefac în om neprecurmat una din alta, de se alunecă darnicul în răutăţi și pătimatul în bunătăţi, și este atît cel greşit, cît și cel negreşit căit în felul lui, și numai cu nădejdea credinţii de Dumnezeu se poate apuca de căire și împăca cu sineșul său.
Dar fiindcă este omul, din firea vremelniciei lui, faptură mai aplecată spre cugetări de fapte rele de stricăciune, decît spre cele bune și de folos, și partea femeiesca și a tinerimii mai pornite spre vremelnicia desfătării trupeşti, se și răcesc lesne și de cea mai deprinsă credinţă, se depărtează de Dumnezeu și se îngrop rătăciţi în prăpăstiile lăcomiei de vii, cu care bîntuieşte înşelătorul vrăjmaş cuget omenirea și stăpîneşte lumea în feluri de patimi ale înşelăciunii, pre-cum vedem pe unii hrăpîndu-se în singurătate de urît de procopseală, pe alţii de frumuseţe, pe unii de bogăţie, pe alţii de slavă, și iarăşi pe alţii de darnici și cuvioşi; și îşi bate vrăjmaşul joc de toţi, cu mîndria deşartă; și cu cît se deprind și se întemeiez rătăciţii cu părerile lor întrînșile, cu atît mai greu și mai anevoie se mai pot deprinde și întoarce din nebunia lor, la ascultarea minţii, înapoi.
Că este o putere bună și alta rea, un înger suflet și un demon întrupat în om, și unii mai aplecaţi către unul decît către altul, nu se tăgăduieşte, deşi nu pot vedea; dar se întelege din toată simţirea și cugetarea lui ce este, de îndoită fire și aplecătoare la bune și rele urmări, pînă se desluşesc de adevăr și de folos, prin gîndirea minţii, și se hotărăsc. Pentru aceasta trebuieşte neapărat să fie omul ocupat, întreprins în toată vremea c-o grijă sau c-o lucrare de mînă, care îi apară de nălucitele păreri deşarte ale fantasiei vrăjmaşului de stricăciune, și a nu cuvinţa, nici a crede și nici a pune vreuna în lucrare pînă nu se va desluşi şi descoperi, prin gîndirea ei, de adevărată folositoare; căci în pripa și în împotriva se va vădi omul de prost și de necunoscut cu sineşul său, care îl amăgeşte mai întaiul, pînă a nu-l amăgi altul, de dinafara lui, cu dorinţele și plăcerile lui, care vor [fi] înfrînate și acoperite foarte și în toată vremea, spre a nu se zări de ochiul altuia, că se va vinde lesne, fără pret, în deşert.
Omul are de la Cel înalt al său început și putere de stăpînire asupra bîntuirii lor sineșului său, de se luptă cu dînşile și se apără de patimele dulceţilor cu care se însemnează de darnic, virtuos și cuvios către sine, către tot altul și către Dumnezeul lui; iar cel ce nu este mai întăi pentru sine nu este nici pentru altul, și mai puţin decît o baligă moale!
Cel ce nu poate să rabde pofta și plăcerea lui este patimaş dulceţilor, și nu mai mult decît un dobitoc cu chip de om, fără nici o izbîndă în razboiul acestii vieţi și nici fără mai mult decăt cea ce face un dobitoc. Dar omul are și soarta norocirii și nenorocirii lui, de se face și însuşi mai mult sau mai puţin din cea ce-l face naşterea și creşterea lui, pe care trebuieşte s-o poarte cu credinţă pînă în sfîrşit, spre a se feri el sau moştenitorii lui, în viaţa aceasta.
De firea aşezării prințipiilor făptuirii omeneşti, este și soarta omului bună și rea din naştere şi din creştere, de care sînt unii însemnaţi și cu fisiocnomice semne, precum la Oglinda înţelepciunii s-au aratat, de mai buni și de mai răi; și sînt în prigonire unii cu alţii, ca și dinlăuntru lor, spre urmarea primitivului război al vieţii, de sînt toţi, unii de norocirea sau de nenorocirea lor sau a altora, pentru avuţia traiului desfătat și toată desfătarea, de scurtarea lui.
Aceasta istorioara poate sluji spre pildă:
Rămas fiind fost de părinte de vîrstă de zece ani, am crescut la streini de lege și de neam, și am învăţat limba și cartea germană și latină la Bărăție, care m-a favorisit la Viena cu profesia de doctor.
Întorcîndu-mă la 1805 în Bucureşti, m-a purtat norocul, ca pe un copil de mînă, de triumf în toate lucrările mele. Osteneam două perechi de telegari ş-un armăsar pe toate zilele, cu venit de douăzeci și treizeci de galbeni pe fiecare zi, și c-o petrecere d-o viețuire strălucită, de sănătate și de duh deştept, primitor și dătător de bucurie; dar tot într-o vreme îmi pregătise norocul și mijlocul în care să și cheltuiesc agoniseala avuţiei mele, deschizîndu-mi două canale nenorocite de soarta sărăciei, în care m-a lunecat ca să le luminez, a Schitului Goleşti și a însurătorii mele. Schitul, fiind fost zidit și înzestrat cu moşii, cu vii, cu ţigani și cu argintării de stramoşul meu despre mumă, episcopul Grigorie al Buzăului, i-a fost lipit, pentru apropiere, de îngrijirea Mănăstirii Cîmpulungului; și iarăşi din viaţa i-a fost deslipit, și stăpînit după moartea-i de rudele sfinţiei sale, nepotul Nicodim, care s-a găsit omorît și jefuit în schit; și l-a stăpînit moșul meu Ștefan Piscupescul şi, după moartea-i, muma-mea Elenca Piscupeasca, de care, înfricoșîndu-o călugării mănăstirii, i-a fost năpustit și l-a cotropit c-o arătare mincinoasă ce făcuse către Domnul Moruzi, că ar fi murit tot neamul ctitorului unui schit ce se află în preajma lor, și fiind părăduit, să-l dea întru îngrijirea lor, și li s-a dat; pe care luîndu-l eu, prin judecate, cu vrednice și temeinice sineturi, în stăpînirea mea, am găsit biserica părăsita și locuită de vitele ţiganilor și dezvelită, împreună cu chiliile dimprejur, vînzînd călugării mănăstirii cărămida lor, moșiile împresurate și împreunate cu ale mănăstirii și arătate în condica ei, cea întărită cu pecetea Mitropoliei, supt alte numiri, și m-a ţinut cheltuiala înnoirii, cea din afară și dinlauntru, a bisericii și a chiliilor, cu zugrăveli și tîmplari, cu aur și văpseli, cu tîrnosirea și aşezarea de doi preoţi și doi dascăli, cu cinci hotărnicii ale moșiilor, cu judecăți și comisie rosiească, peste cinci mii de galbeni, în vreme de patru, ani; cînd, vînzînd Domnul Caragea venitul Mănăstirii Domneşti, a vîndut împreună și al schitului, și mi s-a luat din stăpînire, c-un cuvînt că cele hărăzite lui Dumnezeu nu se mai pot întoarce, rămîind c-un vraf de hîrtii și c-o mîngîiere c-am făcut, dintr-un grajd, o biserică, spre săvîrşirea sfintelor slujbe.
Pînă a nu mi se potolise durerea pagubii schitului, a ostenelilor și a pierderii mele de vreme, mă urzise și a doua nenorocită soartă, a însurătorii mele; și cu cît mă privegheam să nu mă greșesc în alegerea unei soții potrivite de haracter, de obicei și de orînduiala viețuirii mele, dintr-o familie cuvioasă și liniştită, cu atît mai virtos o urzeam.
Pomenindu-mă, peste cele cunoscute și propuse locuri, și c-o necunoscută Zoița Paladoaica, viind și propunîndu-mi să merg împreună, să văz o fată de boier de țară, fără să-mi spuie numele lui pînă nu voi vedea fata mai întîi, eu semețindu-mă în puterea stăpînirii mele, am primit să merg; și ducîndu-mă ca în zbor la Varnița, în bordeiul dumneaei, unde venise părinții, de la moșia lor, cu fata, mai potrivită la chip și de făptură, îmbrobodită la cap c-o basma și îmbracată c-o rochie de ghermesuţ șterfelită, dovedind o mișcare a ochilor cînd d-o cochetă mișcură, cînd d-o fire blajină și nevinovată, asemenea era și părinții, de îmbrăcăminte șterfelită și de vîrsta bătrînețelor.
Pînă a nu întreba pe Paladoaica de numele lor, mă întrebă de-mi place, și răspunzîndu-i că-mi place, îmi și dă foaia de zestre, în trei articule: în moșia Cocărăști, în douăzeci de mii lei, pentru haine, așternut, scule și argintărie, și în două fete de țigani, Vlada și Dobra; cu care, apropiindu-mă de soarta mea, m-a și logodit, tot în seara sosirii mele, dînd logornicii o lună și un inel de diamant, de două mii lei, și mie un inel al Paladoaicii, de asemenea preț; și fiind foștii părinți iscăliți pe foaie, am întrebat-o de mai au copii, și mi-a răspuns că au patru fii, ca niște brazi. A doua zi, la plecare, a rămas să vie și dumnealor la București, pînă vor aduce sipetul cu bani din Braşov.
Eu viind la Bucureşti, fără să mai cercetez și să aflu starea și orinduiala traiului socrilor, am și dat două partide de diamanturi, să lucreze prin taină trei scule, un soare, un gherland și o pereche de cercei în formă de vulturi; și rugînd pe vistierul Varlam ca să mă cunune, a și primit. Iar aflînd de socru-meu, medelnicerul Matei Ciupelniceanu, s-au uitat cam lung, zicîndu-mi: “Și nu mai găsii altă familie?”; i-am răspuns că dorința mi-a fost să fie de față, și peste puțină vreme a și venit, în gazdă la Paladoaica, împreună și cu acei patru brazi. A doua zi mergînd să le dau vizită, i-am găsit tot în șterfelita îmbrăcăminte: dintăi, logornica îmbracată într-o rochie de floranț albă, a Paladoaicei, și cîte patru fii cu papuci jumătate, cu fețile antiriilor de dindărăt cusute dinainte și cu bumbacul ișlicilor ieșit pîn colțurile lor, și rupți și cîrpiți; de care, întrebînd pe Paladoaica ce costum este acesta, mi-a răspuns: „de țară”; și l-am și socotit de iconomie, iar nu de sărăcie, aşteptînd cu toții venirea sipetului cu bani de la Brașov, ca să se înnoiască; și deși era o îmbulzeală de cinsprezece inși în trei-patru odăi, dar se păzea o curățenie și o liniștită petrecere care îmi plăcea, și se ținea toți închiși și neieșiți la lumină, de rușinea mosafirilor care venea să-i viziteze și să vază logornica, pe care o îmbrăcasem, de la ciorap și camasă, în mătăsărie și în horbote, cu șal de două mii lei, cu fermenea de șal și cu scurteică îmblănită cu samur, cu așternut de mătăsărie și cu scule de preț de paisprezece mii de lei. Aceasta întărîtînd ochii lor și vrînd să se folosească și ei de uimeala dragostei ce aveam către logornica mea, viind mi-a propus Paladoaica că nu mai poate hrăni pe copiii mici, și de poci să-i și împrumut, ca să se și îmbrace de nuntași, neputînd să iasă, între mosafirii ce vin, în haine de țară, pînă le vor veni banii din Brașov și se vor plăti; și primind înlesnirea mea și aceasta, i-am împrumutat cu trei mii șapte sute de lei, cu zapis și cu dobîndă prăvilnică, și le-am orînduit un fecior sufragiu, ca să se îngrijească de masa lor, de cinsprezece taleri, fiindcă venea și din dălcăuci, cu numire de rudă; și se cheltuia pe toată zioa cîte doi și trei galbeni; și a ținut aceasta patru luni, și sipetul cu bani nu au mai sosit din Brașov.
Nu îndestul cu aceasta, ca-ndată cum s-au văzut golanii îmbrăcați și săturați, au și început a scoate coarne și glas; fiindcă veneam adeseaori de mîncam și eu la ei, auzeam de la poartă o zarvă de gîlceavă, dar cum mă apropiam de scară, amuțea toți; aceasta băgîndu-o de seamă în cîteva rînduri, întrebam pe Paladoaica de pricina sfădirii, cum și pe logornică, și-mi tăgăduia; întrebam pe fata Paladoaicei și pe ginerele ei, în parte, Nicolae Catacață, și-mi spunea că se păcălesc frații între dînșii; de care nepotrivire a răspunsurilor, am înțeles că este un complot între dinșii asupra mea și voind să aflu adevărul care mă interesa, am orînduit logornicii o slujnică ca s-o pieptene și să o îmbrace, și să afle pricina sfădirii lor, care mi-a și descoperit-o: soacra nu voia să-și dea moșia ei, Cocorăști, de zestre, deși iscălise foaia de zestre a fiicei, din trei pricini: mai întîi, că nu-i da socrul meu antipricon din Ciupelnița, al doilea, c-o s-o apuce arendașul să-i întoarcă banii arenzii pe doi ani, și al treilea, că n-are cu ce alt trăi; de care se sfădea părinții încă din așternut, pînă a nu se scula frații, unii cu alții și toți împotriva logornicii, zicînd că d-ar fi știut c-o să-i sărăcească, ar fi pus-o cu gîtul supt roata carului; acestea auzind, am cunoscut că sînt înșelat de dînșii și fățărnicia lor; de care am și rărit mergerea mea la dînşii, ca să se aprinză vrajba mai vîrtos și să se dea de faţă, cu tragerea sofragiului înapoi, care s-a și făcut, dar cu totul împotriva socotinţei mele.
Socrul meu mergea la naşul meu, de se împrumuta de bani, pe la ceilalţi boieri, de cerea milă de ajutor ca să-şi mărite fata, care aceasta o făcuse și mai dinainte în cinci-şase rînduri, și pe la Mitropolitul, cînd n-avea de cheltuială, și mă catigorisea că l-am înşelat și acum voiesc să mă trag și să stric logorna; și fraţii asemenea, pe oriunde mergea, că voiesc să-i sărăcesc; încît se făcuse însuratoarea mea d-o comedie în tot Bucureştiul, și rărisem vizitele bolnavilor mei, de mulţimea întrebărilor cînd fac nunta și dacă a sosit sipetul cu banii lui Ciocîrlan din Braşov, și celelalte, care mi-a smintit cinstea și interesul și m-a scăzut din ceea ce eram. Întru această mihniciune veni răposatul Castriţ, om sufletesc și cinstit negustor, și mă întrebă cum numai eu nu cunoscui numele lui Ciocîrlan, şiretul care a înşelat piaţa și e sărac de-l mîncau păduchii: cu toate moşiile lui face şapte-opt pogoane de porumb sau grîu, îl vinde vara, după loc, arendaşului şi-l cumpară iarna cu împătrit preţ, și dă, la trebuinţă, pentru una suta de lei, zapis de o mie; ci să mă desfac de dînsul oricum voi putea.
Tot într-o vreme mă cheamă banul Manolache Creţulescul și banul Racoviţă, c-au să-mi vorbească; unde, după alte înainte urmate vorbe, îmi zic c-au auzit că voiesc să mă însor, și bine fac că m-am logodit cu fiica medelnicerului Matei Ciupelniceanu; și acum voiesc să stric logorna, ci mă sfătuiesc să nu îndrăznesc să fac aceasta, că oriunde au văzut că s-a stricat logorna, acolo s-a întîmplat și moarte, la o parte sau alta şi la amîndouă; ci să fie precum s-a făcut. Aceasta este și voia mea, le-am răspuns, dar socrii nu vor; cum aşa? să viu măine cu foaia de zestre, și vor fi și ei. A doua zi, mergînd cu foaia de zestre, am găsit și pe socrii veniţi acolo, și eram între dinșii privit ca un vinovat; „cine este pricina neunirii între dumneavoastră?” întrebară. Soacră-mea arată pe mine; „auzi, doctore”, zice banul Creţulescul, fiindcă se rudea despre noru-sa cu dumneaei; „dar în ce și pentru ce?”, răspunsei eu! Atunci cerură foaia de zestre şi, văzîndu-o iscalită de amîndoi socrii, mă întrebară iar pe mine la ce nu mă mulţumesc; eu le arătai foaia sofragiului, care i-a hrănit patru luni cu cheltuiala mea, însemnarea cheltuielilor lucrurilor și a sculilor logornicii şi, în sfîrşit, zapisul împrumutării de trei mii patru sute de lei, care le-am făcut în puterea mulţumiţii foii de zestre; atuncea se răsti banul Creţulescul către socrul meu, întrebîndu-l: „Cine e dar pricina stricării logornii?”, și arătă și dumnealui asupra mea; aunci se aprinse banul Racoviţă și zise: „Şiretule, tu eşti, și să plăteşti cheltuiala doctorului”, iar soacră mea răspunse că nu-şi dă moşia dumneaei de zestre, că cu atîţia a rămas de-şi mai ţine viaţa. Aşa se hotărî să-mi dea, în locul Cocorăştilor, patru sute de stînjini din moşia dumnealui Ciupelniţa, partea dumnealor de la Sicrita și zece mii lei din douăzeci; și pe dată se și schimbă, și se făcu altă foaie de zestre, supuindu-i pe amindoi socri de a inscălit-o înaintea domnealor, și s-a rupt cea dintăi. Dar nici cu aceasta nu s-au ispravit prigonirile înşelăciunii, că unde mă socoteam limpezit și curat de dînşile, m-am pomenit cu căminarul Ştefănică că vine la mine, cu fratele dumnealui, vistierul Nicolae, și cu zapisul arenzii moşiei Ciupelniţii, ce era cu legat al socrilor mei, ca nici zestre să o dea pînă la împlinirea sorocului de treisprezece ani, din care trecuse numai cinci, și mai avea s-o stăpînească încă opt, și veniră să-mi vestească ca nu o pot slobozi.
Plin de mihniciune, mă dusei a doua zi, împreună cu doctorul Marcu, la naşul meu, visitierul Varlam, ce eram de casă, și spuindu-i vestirea, l-am rugat cu lacrimi ca să mă izbavească de cîrcotele socrilor mei; și aprinzîndu-se de milă, pe dată a poruncit să cheme pe căminarul Stefănică, pe care neputindu-l supune pravilniceşte, ca să se tragă din stăpînirea acelor patru sute stînjini, arătînd o pagubă de una sută și mai bine de lei, ce avea cu tamaşlîcurile și alte interese pe moşie, m-a hotărît că nu este alt mijloc, de vreme ce am dorit să intru în familie de ţară, decît să aştept opt ani ai ieşirii moşiei din arendă, și va supune pe socru-meu să-mi dea contract de a nu plăti rodul ei, pe tot anul cîte două mii de lei, și a-mi împlini și banii, zece mii, ai foii și ai imprumutării din vînzarea unui petec de moşie numit Colacul, fiind fost și dunmealui de părerea dumnealor banilor, care îi spusese de schimbarea foii, ca să nu strice logorna.
Această aşezare vestindu-se pîn toate căşile boiereşti, s-a închis socrului meu uşile, de nu mai era primit nicăierea; dar nici cinstea și interesul meu nu s-a mai putut îndrepta în starea cea dintăi. Dar fiindcă mai rămăsese înca trei cîrcote nehotarite: inelul Paladoaicei de la logornă, care mi-l cerea să-l dau, arenda Sicritei pe un an și cheltuiala nunţii cu boccealîcurile și tevrelile lor, de care neputîndu-mă întelege cu socrii și cunoscînd soarta sărăciei lor, că se moşteneşte și este lipicioasă ca rîia de cei ce se încearcă s-o tămăduiască, hotărîsem să stric logorna și cu paguba mea. Aceasta simţindu-o Paladoaica, a trimis pe logornică pe furiş, de mi-a căzut la picere, cu rugăciune de lacrimi ca să-i fac pomană s-o desrobesc de fraţi şi de părinţi, să-mi fie în veci roabă, iar nu soţie; care mi-a aprins mila, de-am hotărît împotriva, să port toate nevoile, în nădejdea milostivirii marelui Dumnezeu al milelor și în umbrirea Maicii Domnului! Am dat inelul Paladoaicei, am lăsat pe arendaşul Sicritei să stăpînească, am împlinit toate cheltuielile nunţii şi m-am cununat cu două coale de hîrtie a foii de zestre și a contractului de mai sus.
Dar și asa m-a greşit și m-a înşelat soarta mea; că aceea cu lacrimi rugătoare fiind ca s-o desrobesc de fraţii și parinţii și să-mi fie roabă, iar nu soţie, şi–a schimbat haracterul; din săptămîna dintăi, blîndeţea s-a prefăcut în chip posomorît, ascultarea într-o supărare, tăcerea într-o limbuţie, răspunsul semeţ și nepotrivit cu întrebarea și simţirea, și gîndirea într-o cuvîntare împotriva, care acestea haracterizesc cu cuget turburat și neîmpăcat cu sineşul său.
Pe lîngă aceasta, a început a-şi desveli și obiceiul cel rău nărăvit și împotriva obicinuinţii mele, a nu iubi orînduiala curăţeniei și a iconomiei casei, a nu preţui și a nu ţinea lucrurile casei pe la locurile lor și a nu păstra și a căpătui hainele îmbrăcăminţei trupului; iar din toate, nu ştia să citească închinăciunea cea din toate zilele și să vorbeasca cu oamenii după deosebirea lor; de treaba casei și de îndatoririle căsniciei și ale creşterii copiilor era streină; am pus s-o înveţe să citească, să scrie și să socotească, dar nici unele nu s-a putut lipi de cugetul și mintea ei, ca boboanele de ţară și nici se putea însinui vreun învăţ nou fără despre dăghinarea mai întîi a celui vechi, de nu ne puteam înţelege și uni la un cuvînt; și acopeream prigonirea ei, de ruşinea oamenilor, cu răbdarea. Din vînzarea Colacului, abia am scos, cu mare nevoie, zece mii de lei, prefăcîndu-se banii zapisului împrumutării în banii lipsei de zestre, cu dobînda pravilnică. De la 1817, la al şaptelea an al contractului și al căsătoriei mele, au murit părinţii, i-au moştenit fiii și a scos pe arendaş din stăpînirea viilor și a moşiei Ciupelniţei; iar stănjinii patrusute ai zestrei surorii lor n-au vrut să-i slobozească, nici la împlinirea sorocului contractului de opt ani; și m-a băgat în străgăniri și cheltuieli de judecăţi de două mii opt sute de lei, pînă să-i scoţ și să-i hotărnicesc în două rînduri, dintr-o urmată înşelăciune a lor; în cea dintăi, au vîndut viile și banii lipsei de zestre, și ai rodului stînjenilor de moşie nu i-au plătit, cu cuvînt că nu li s-au ajuns din plata altor datorii părinteşti, cînd ei se risipea și se cheltuia mai vîrtos, și m-a încurcat de isnoavă și împreună cu creditorii părinteşti în cheltuieli de judecăţi; și s-a hotărît de Domnul Caragea orinduiala de plată tuturor din rămasele două moşii, Ciupelniţa și Cocorăşti.
Eu, văzîndu-mă scăzut de venit, împresurat de copii și adăugat de cheltuieli, am întrebuinţat și rămăşiţa ceasurilor de odihnă din osteneala vizitelor și am scris, la leatul 1824, nişte foi de Mijloace și leacuri de ocrotirea ciumii, în leatul 1829, Oglinda frumuseții și sănătății omenești, la leatul 1837, Apele metalice ale României Mari, la leatul 1843, Oglinda înțelepciunii, și acum, în sfirșit, la 1846, Doctorul de casă, spre ajutor.
La neputința scoaterii banilor de la cumnații mei, care, învoindu-se printr-ascuns cu sora lor, tocmise cu Vlahuț Postelnicul să vînză moșia Ciupelnița întreagă, împreună cu acei patru sute stînjeni ai zestrei, într-o sută de mii de lei, din care mi-au propus să-mi dea douăzeci de mii, și fiindcă n-am primit să vînz zestrea ei, a fugit de la mine, lăsînd copiii bolnavi de vărsat; și neputîndu-mă sili Vlahuț cu feluri de înfricoșeri, s-a întors peste o lună, cu fățarnice rugăciuni de primire înapoi, la copii, cînd a murit cumnatul cel mare, Georgica, și cel mic Niță, a nebunit; și rămîind ceilalți doi de mijloc, Matei și Costache, au vîndut moșia Cocorăști lui Mihalache Ghica, pe ranguri și pe bani, și s-a însurat amîndoi, luînd bani și moșie de zestre; și în puțina vreme, toate le-au cheltuit, fără să-mi plătească banii mei, care se făcuse, pînă la 1824, cu dobînda lor, la două mii de galbeni; de care a lor îndărătnicire de plată, am fost silit să-i trag în judecată; și s-a hotărît de Domnul Grigore Voda Ghica că, neplătindu-se creditorii, după orinduiala hotărîrii Domnului Caragea, în pravilnicul soroc de patru luni, să li se vîndă moșia Ciupelnița cu mezat și să se plătească. Dar și la aceasta a urmat, în pismă, o înșelăciune mai mare; că învoindu-se ei cu trei creditori ai mei ca să le plătească, anume Cariboglu, c-un zapis al surori lor, și cu Colmaier gearahul și Baltarețul, în sumă a cîtor trei de șase sute galbeni, cu care s-au scăzut datoria de la mine, îndatorîndu-se a-mi da zapisele plătite împreună; cu rămășița datoriei, și au înșelat pe toți, neplătind pe nici unul, și nici pe mine; că oprind ei una sută cincizeci din vînzarea moșiei Ciupelniții, cu cuvînt că se ajunge a se plăti toți creditorii, nu s-au ajuns; de-abia a putut trage acei zece mii de lei de zestre, momindu-mă, pentru plata banilor rodului zestrii, că îmi va da acei una sută cincizeci stînjini, ca să-i împreun cu ai zestrii, cu care m-am și mulțumit.
Dar viclenia înșelăciunii lor fiind fost neadormită și fără preget, au mers la Sicrita, unde era sora lor dusă spre facerea de pînză, pe care unindu-o cu cei mai dinainte cunoscuți, a dat jalbă cu feluri de dărimări asupra mea, prefăcînd prigonirea ce aveam cu dînșii în a surorii lor; și ne-am deosebit bisericește, după care au urmat judecata și politicește, cerîndu-și siguranția zestrii ce era în ființă, împodobită cu acareturile mele și răscumpărată și desrobită cu cheltuielile mele; pe care am și întors-o deplin, împreună cu acei zece mii de lei ai lipsei de zestre, ce-i luasem prin epitropie din vînzarea Ciupelniței, și două suflete de țigan, dînd pe Dobra, c-o fată a ei, ce o făcuse în urmă, în locul Vladei, în stăpînirea epitropiei care se îngrijea de cheltuiala dumneaei. Iar judecata de urmatele mele cheltuieli ale judecăților de scoaterea și hotărnicirea zestrii și ale acareturilor, [căci] refăcusem pe dînsa moara cu cîrciumă și cu podul după apa morii, cu îngrădirea de curte de case, cu odăi, pătul, grajd, șopron, puț, grădină și cu alte două cîrciumi la Sicrita și celelalte, care s-au cercetat și s-au prețuit d-o calfă a mai-măriei, cu carte cu blestem, și s-a fost adunat la patruzeci și șase de mii de lei, urma înainte cu epitropia pînă la 1829, cînd a intrat dumneaei în stăpinirea zestrii; au murit și amîndoi frații, și cercetînd de rămas și de stînjinii moșiilor, i-am găsit asemenea prădați de averea lor, și stînjinii făcuți, printr-o anafora a logofeției, pe furiş, antipricon nevestelor lor. Și am rămas păgubit de două mii și mai bine de galbeni, ce se făcuse pînă atunci cu dobînda lor, afară din acei șase sute galbeni a celor trei zapise ce se îndatorase, prin hotărîrea domnească de mai sus, ca să mi se dea plătite; și se ajunsese, cu dobînzile lor, la altă mie de galbeni, și a rămas neplătite pe mîinile creditorilor, care, negăsind stare de a răposaților Ciocîrlani, ca să se despăgubească, se întorsese cu cererea către mine, și i-am gonit; iar pe Cariboglu, fiind fost și dumneaei iscalită în zapisul lui, l-am plătit și l-am rugat, în care vreme a și așezat și pe acel nebun frate, ce era de rușine familiei, umblînd cu patura pe spinare, la ospitalul Mărcuții.
Deosebirea noastră a ținut optsprezece ani, în care vreme se înălțase copiii, doi la mine și doi la dumneaei, împreună cu venitul zestrei și al acareturilor mele, între care era și o pădure crescută și pîndărită cu cheltuiala mea; și nu m-am atins de nici unile, să iau măcar un ban, lăsîndu-i și două bivolițe cu malacii lor și cu un taur, neprețuite, de prăsilă; și doream împăciuirea, pe care am fost și cercat-o, cu trimitere a două cocoane la dumneaei, și n-a primit-o; iar mai la urmă, văzîndu-se străină de părinți, de frați și de soț, o dorea, și eu îi hrăneam nădejdea, în favorul copiilor, ca să nu înstraineze din zestre, fără a-i face vreo siluire prin judecată de plată a treizeci și șase mii de lei ai cheltuielilor, din patruzeci și sase, ce aveam să iau cu anaforaua logofeției, prin care s-a fost scăzut acele zece mii ale foii de zestre; pînă a sosit vremea măritării a Caterinei, pe care înzestrîndu-o dumneaei cu una sută stînjini din moșia Ciupelnița sau zece mii de lei, și eu cu cheltuiala așternutului, a hainilor, a sculilor, a argintăriei și a nunții, s-a măritat, din casa mea, după Paraschiv Lipscanul, care, neprimind moșia, i s-a dat banii zece mii de lei, din vînzarea unei părți de pădure.
Efprepita, scoțînd dintr-o cazătură o cocoașă în spate, a închinat-o dumneaei călugăriei, și s-a călugărit la Țigănești; la măritișul Bălășichii, am înzestrat-o iarăși și amindoi pe dindouă, dîndu-i dumneaei două sute stînjini din moșia Ciupelnița și eu celelalte cheltuieli, cînd mi-a dat cinci mii de lei din datorie, și s-a scăzut la treizeci și una de mii; și s-a măritat după Manolache Șoimescu, fiul polcovnicului Ioan Șoimescu, cu care conlocuește, rămîind eu cu fiul meu Petre; și mi-am împlinit cu acestea datoria îngrijirii părintești.
Pe la al optsprezecelea an al deosebirii noastre bisericești, a venit dumneaei, împreună cu copiii, cu rugăminte ca să ne învoim pentru datorie, dar cu nădejde de împăcare; și aflîndu-ne amîndoi ajunși de bătrînețe, spre a nu se mai cheltui prin judecăți, de pagubă copiilor, i-am împlinit cuvenitele, luînd toate hîrtiile urmatelor judecăți, cu toate zapisele, de le-am sfîșiat înaintea lor; și ne-am învoit, de care s-au bucurat copiii, ca de-o isbîndă, iar dumneaei s-a mîhnit, văzîndu-și nădejdea greșită și dorința neîmplinită. Tot această dorință a cercat-o și cu cererea despărțirii de la Mitropolie; și i-am primit-o cu voința și mulțumirea mea, de ni s-a dat și cărți de despărțire la mîinile noastre, cînd s-a desnădăjduit, și peste un an a murit, nechemîndu-mă spre căutare; și peste alt an a murit și nebunul frate al dumneaei, în ospitalul Mărcuții, cu care s-a istovit familia lui Ciocîrlan, și se privește acum odraslei ei ce prefacere va lua. Fie voia Domnului a se istovi cu dînsa și soarta nenorocirii mele. Amin. Amin, Amin!
(Acest fragment este prima parte a manuscrisului. Materialul în extenso îl puteți citi în fișierul atașat)
