Prima lucrare medicală romanească dedicată medicinii generale poate fi considerată «Practica medicului de casă», scrisă de dr. Ștefan Vasile Episcopescu (București, 1846).
Cine a fost dr.Episcopescu? A fost unul dintre primii autori romani de literatură medicală, cunoscut și apreciat, de asemenea ca popularizator al cunoștințelor medicale, atât pentru medici, cât mai ales pentru bolnavi. Așa cum se prezintă singur în manuscrisul «Memoria de taină», Ștefan Vasile Episcopescu (Episcupescu, Piscupescu) s-a născut în anul 1777, la 25 martie, în Mahalaua Scorțarilor din București. În același manuscris notează: «Eu mă iscălesc Ștefan Vasile Episcupescul după mumă-mea Elenca Piscupeasca, fiica lui Ștefan Piscupescul și Zmaranda, maică-sa, iar frații mei Petre și Nicolae Manega, după o mărturie streină, dobândită în urma morții tatălui nostru, că s-ar fi numit așa». De aceea, in unele lucrări îl găsim cu numele de Ștefan Episcopescu-Manega.
La vârsta de 13 ani, în 1790, lucra ca ucenic în farmacia lui Andrei Spițerul (Andrei Clusch, probabil, care avea farmaciile Apollo și La Coroana de Aur de pe podul Mogosoaiei). După ce-și termină ucenicia, în 1797, își deschide o spițerie proprie în Craiova. Aceasta va avea o viață scurtă, fiind arsă de trupele pașei Pasvan Oglu, care au parjolit Oltenia. Acest nefericit moment se pare că i-a schimbat cursul vieții, tânărul Episcopescu hotărându-se să plece la Viena să studieze medicina (1800-1805).
Întors de la studii în 1805, Episcopescu își începe cariera de medic practician, dar nu avem prea multe date la dispoziție despre aceasta perioadă. Din prefața lucrării «Practica medicului de familie» reiese că a fost ajutat mult în practica sa de doctorii Silvestru (Filiti), C.Darvari și Ion Marcu, chirurg. În acea perioadă exista obiceiul ca medicii cu clientelă să colaboreze cu un chirurg care practica, la nevoie, flebotomia, aplicarea ventuzelor, clistirelor, etc.
G.Z.Petrescu afirmă că, sub ocupația rusă (1808-1812), Piscupescu a îndeplinit servicii publice sub numele de Ștefan Vasiliu.
În anul 1810 se însoară cu Maria, fiica medelnicerului Matei Ciupelniceanu. A fost o căsătorie nefericită, din interes, o încercare de consolidare a situației materiale. Au avut 9 copii, din care au trăit 3 fete și un baiat.
Un moment interesant din biografia sa este cel legat de procesul intentat pentru obținerea Schitului Golești. Descendent al episcopului Grigore al Buzăului, cel care a construit Schitul Golești, instituție înzestrată cu “moșii, vii, robi și argintării”, Episcupescu a revendicat proprietatea asupra acestui lăcaș. După lungi ani de judecată și după ce a cheltuit sume mari, a intrat în posesie doar pentru câteva luni, pierzând recursul.
Se pare că dr.Episcopescu poseda o cultură generală destul de vastă pentru perioada respectivă. Vorbea două limbi straine, germana și franceza.
La 5 aprilie 1824 domnitorului Grigore Ghica (1822-1828) il numește «doftor al poliției Bucureștilor», plătit de la bugetul statului cu 100 taleri pe lună.
În același an, își publică prima lucrare «Mijloace și leacuri de ocrotirea ciumei, alcătuite și întocmite spre ajutorul și folosul neamului românesc» (30 pagini). Lucrarea, reeditata și în 1842, era rezultatul experienței acumulate în timpul ciumei lui Caragea, când Episcupescu a fost unul dintre cei mai activi medici care și-au adus contribuția la îngrijirea bolnavilor și stingerea epidemiei.
Este aproape sigur că se bucura de o apreciere deosebită din punct de vedere profesional, fiind remarcat și de domnitor, astfel încât va face parte și din Consiliul Sanitar al Bucureștiului, organism inființat de Ghica Voda la 16 mai 1825. Este chemat, de asemenea, să participe la activitatea «Inaltului comitet pentru preacurmarea molevnei ciumii» (1828-1829). Sarcina sa era să cerceteze zilnic hanurile, pentru a vedea oamenii care trăseseră la ele; de asemenea, continuă să viziteze și pe cei bolnavi la domiciliu. Pentru intensa sa activitate, este gratificat la 13 mai și 29 noiembrie, iar la 22 august 1833 primeste de la împăratul Rusiei un “inel cu briliant”.
În timpul holerei din 1831, Episcupescu funcționează ca medic la «Comitetul extraordinar de pe lângă despărțitura a II-a a Comitetului Carantinelor», iar în vara aceluiași an este trimis să combată holera la Fierbinți, județul Ilfov. În 1835 a fost numit medic al temnițelor, iar în 1836-1837 este doctor de plasă de negru în București, locuind în mahalaua Negustori nr. 504.
Această perioadă este și cea mai fecundă pe tărâmul literaturii medicale. Ștefan Vasile Episcopescu este recunoscut ca unul dintre primii autori români care au publicat lucrări medicale în limba română.
La 5 ani după prima lucrare, în 1829, publică «Oglinda sănătății și a frumuseții omenești» (330 pagini). Lucrarea, cu puternice accente sociale, prezintă sfaturi și rețete care pot fi făcute în casă pentru uzul bolnavilor, dar subliniază că bolnavii trebuie consultați de “doctori adevărați”, iar medicamentele trebuie cumparate de la spițerie, nu de la băcănie, unde poate ca sunt mai ieftine. Un loc important îl ocupa dietetica.
A treia lucrare a lui Episcopescu apare în 1837, intitulată «Apele metalice ale Rumâniei Mari, cercetate, descrise și însoțite cu o Dietetică Macroviotică» (156 pagini), este scrisă, cum o prezintă însuși autorul- «spre obștescul folos al sănătății pătimașilor de boale cronice». Nu vom menționa decât că este una dintre primele lucrări de la noi care se ocupă de proprietățile curative ale apelor medicale. «Macroviotica, adică prelungitoarea vieții» este evident inspirată de opera lui Christoph Wilhelm Hufeland (1762-1836), a carui lucrare “Macrobiotica” a fost publicată în 1805. De notat ca prima traducere în limba română a fost făcută de dr.Pavel Vasici Ungureanu abia în 1844.
A patra lucrare medicală a dr.Episcopescu vede lumina tiparului în 1843, la București, Tipografia Colegiului Sf. Sava și este intitulată «Oglinda înțelepciunii». Aici încearcă să trateze unele probleme de ordin filozofic și psihologic, ocupându-se în același timp și de antropologie și istoria omenirii. Este cea mai pretențioasă, dar și cea mai slabă lucrare a sa, cu excepția părții de anatomie, unde dovedește cunoștințe serioase.
Titlul complet al celei de-a patra lucrări este: «Oglinda înţelepciuni, cunoştinţa sineşului, coprinzătoare de antropologhie şi cosmologhie, spre aflarea puterilor omului şi ale naturi», «în luminate zilele Mării Sale Geòrgie Dimitrie Bibeskul, Domn stăpânitor a toată Ţara Românească ». Prima parte, închinată Antropologiei, prezintă «Istoria omenirei» (de fapt, e vorba de originea omului şi a raselor), pentru a trece apoi la definiţia omului, «acestui puternic şi minunat om». Capitolul III, cu titlul «Făptura omenească», prezintă anatomie. Capitolul IV este destinat psihologiei – fiind intitulat «Puterile cugetului firesc». Lucrarea se încheie cu capitolul V – «Desăvârşirile duhovniceşti ale omului». Există şi un scurt capitol dedicat Cosmologiei.
În sfârșit, în 1846, apare a cincea lucrare a sa – «Practica doctorului de casă. Cunoștința apărării și a tămăduirii boalelor bărbătești, femeiești și copilărești. Cu o prescurtare de hirurgie, de materia medica și de veterinărie. Pentru un doctor și norod» (568 pagini). Aceasta este, neîndoielnic, cea mai serioasă și cea mai utilă lucrare a sa. Evita speculațiile filozofice, rezumă concis cunoștințele medicale ale vremii, la care se adaugă vasta sa experiență de practician de peste 40 de ani. Lucrarea a fost destinată, după cum subliniază autorul, «la toata mâna părintelui de familie» și «un adevărat rod al ostenelilor ce le-a sacrificat spre obștescul folos și care cu drept cuvânt merită a se adăoga pe lângă celelalte la bibliotecile școalelor», precum menționa o circulară din 25 iulie 1850 a Departamentului din Lăuntru. Parțial, lucrarea avea să fie republicată în revista «Comoara literară» după aproape 40 de ani de la apariție, denotând prestigiul de care s-a bucurat și mult mai târziu.
«Practica doctorului de casă» este într-adevar progresistă pentru vremea aceea. Cartea cuprinde 7 părți. Prima parte se ocupă de dietetică, numind-o «apărătoarea sănătății» și tratează despre aerul atmosferic, imbrăcăminte, alimentație. În partea a doua și a treia se ocupă de procreere, naștere, ngrijirea lăuzei și creșterea copiilor (cap.IV din partea a II-a se ocupă de epizootii și medicină veterinară). Partea a IV-a cuprinde teoria medicală și terapia simptomatică, partea a V-a terapia metodică, inclusiv bolile cronice, iar partea a VI-a se ocupa de chirurgie. Ultima parte, a VII-a, tratează materia medica (“Lucrarea mijloacelor și a leacurilor”).
Bibliografie
- Bercus, C.I.- Pagini din trecutul medicinii romanesti, Ed.Medicala, Bucuresti, 1981
- Bologa, V.L. sub red. – Istoria medicinii umiversale, Ed.Medicala, Bucuresti, 1970
- Bologa, L.V., Dutescu, B., Ghelerter I., Iszak S., Spielmann I., Wasserman L. – Istoria medicinii, Bucuresti, 1963
- Crainiceanu, Gh. – Literatura medicala romaneasca, Bucuresti, 1963
- Gheorghiu, Emil- “Memoria de taina a lui St.V.Episcupescu” in Trecut si viitor in medicina, sub red. G.Bratescu, Ed.Medicala, Bucuresti, 1981
- Gheorghiu, Emil- “Din istoria luptei antiveneriene in Moldova”, in Momente din trecutul medicinii , sub red.G.Bratescu, Ed.Medicala
- Manoliu, Vasile; Simonetti, V; Barbu, E.- “Rolul lui Stefan Vasile Episcopescu in istoria medicinii romane”, in Contributii la istoria medicinii in RPR, Ed.Medicala, Bucuresti, 1955
Dr. Marius Mărginean
