“Nu te gândi, Jenner, încearcă!”
(John Hunter)
Inocularea copilului James Phipps cu vaccin antivariolic, la 14 mai 1796, de cãtre medicul generalist englez Edward Jenner a deschis cea mai importantã erã în lupta cu microbii.
Edward Jenner s-a nãscut în 1749. Elev al lui John Hunter (1728-1793), Jenner a fost un om deosebit de modest. Medic generalist în districtul Berkeley, înzestrat cu capacitatea de a observa cu atentie tot ce îl înconjura, a avut curajul sã preia din medicina popularã o metodã folositã de sute de ani si sã o transforme într-o metodã stiintificã. Observația empiricã de la care a pornit era cã aceea cã țãranii care suferiserã de variola vacilor nu se mai îmbolnãveau niciodatã de vãrsatul negru (variolã).
Variola a fost descrisã încã din antichitate. Vechii egipteni aveau o zeițã – Shitala Mata – reprezentatã ca purtând un coș cu grâu pe cap, cu o mãturice în mâna stângã și un vas cu apã în mâna dreaptã. Legenda spunea cã dacã scutura capul, cãdeau boabele de grâu, care se transformau în pustule variolice, când folosea mãturicea bolnavul murea, iar când arunca apa vindecãtoare microbii se transformau în flori și bolnavul se vindecã. Prima descriere a bolii este fãcutã de Al-Razi (cca.910 e.n.). Contaminarea s-a fãcut odatã cu caravanele ce strãbãteau Sahara și cu rãspândirea islamismului. În Europa apar primele epidemii în secolele V-VI. Conchistadorii au avut grijã ca boala sã se extindã și în Lumea Nouã, fapt care se pare cã a dus la distrugerea civilizatiilor din Peru și Mexic.
Tratamentul era aproape inexistent, boala era “acceptatã ca un blestem, ca efect al forțelor supranaturale”. Totuși, din vremuri strãvechi s-a încercat a se lupta contra acestei boli printr-un procedeu empiric de imunizare, procedeu numit variolizarea.
Primele inoculãri antivariolice se pare cã au fost realizate de cãtre Dhanwantari, tatãl medi-cinei vedice (1500 i.e.n.), cãruia i se atribuie textul: «Se ia pe vârful unei lanțete lichidul pustulei și se fac înțepãturi în braț, între umãr și cot, pânã când apare sângele; pe urmã se amestecã lichidul cu sânge, dupã care febra va apãrea». Chinezii practicau un gen de variolizare cu insuflare nazalã a unei pulberi din cruste de variolã (ar putea fi considerate ca fiind primele liofilizãri), iar în Tibet se practica un gen de scarificare cu un mãnunchi de ace înmuiate în lichid pustulos. Aceastã metodã s-a rãspândit în sec.XVIII, fiind folositã și la Constantinopole.
Ulterior, scarificarea s-a rãspândit în Boemia, Anglia, SUA. Spre sfârșitul sec.al XVIII-lea, Carl în Boemia și Haygarth în Anglia au încercat întroducerea scarificãrii, dar atunci a apãrut și metoda lui Jenner.
Franz Griselini (1717-1783), celebru cãlãtor și erudit italian, care a strãbãtut și tara noastrã, descria în lucrarea sa «Schițã a unei istorii politice și naturale a Banatului» (Viena, 1780) metodele de variolizare preventivã: «dacã se îmbolnãvea vreun copil în sat, se cumpãra contra unui creițar o dozã sau doi-trei, pentru mai multe doze. Se înțeapã o bubã și conținutul îl exprimã într-o cutie de lemn tare, care e dusã rapid în casã unde fie se freacã pielea brațului cu o cârpã asprã pânã se înroșeste, fie se înțeapã și se picurã produsul». Chiar dacã aveau ușoare reacții febrile, copiii dormeau tot în aer liber, fãrã sã aibã repercursiuni. Reacția “post-vaccinalã” era numitã “bubat ăl mic”, iar boala manifestã era numitã “bubat ăl mare”.
În Transilvania era frecvent obiceiul de a scãlda copii nou-nãscuți în lapte muls de la vaci care aveau pe uger pustule de vaccina vacilor. În Valahia procedeul era numit “ultuire” (oltuire, altuire).
În 1774 un fermier din Yetminster și-a inoculat soția și copii cu puroi de vaccinã recoltat de la vaci bolnave, inducând o formã ușoarã de boalã. Evenimentul i-a adus o oarecare celebritate localã, dovadã inscripția de pe mormântul sãu: «A fost un om cinstit, cu inima dreaptã, celebru în special pentru a fi fost prima persoanã (cunoscutã) care a fãcut sã se cunoascã inocularea vaccinei vacilor și care, datoritã tãriei sale de caracter, a fãcut experiențã cu aceasta pe soția sa și pe cei doi copii, în anul 1774».
Probabil cã Jenner cunoștea aceste procedee. Se pare cã i-a vorbit despre acest fenomen profesorului sãu John Hunter, care se zice, i-ar fi replicat: «Nu te gândi, Jenner, încearcã!». Întors în satul sãu natal, în noiembrie 1789 îsi inoculeazã propriul fiu, de 18 luni, cu secreție de varicelã, pe care o credea înruditã cu variola. Remarcã manifestãri asemãnãtoare cu o formã ușoarã de variolã. La 7 aprilie 1791 repetã inocularea, de data aceasta producându-se o simplã veziculã, fãrã alte simptome. Cinci ani mai târziu, în 1796, când la o fermã din apropiere se declanseazã o epidemie de vaccinã, recolteazã secreția din leziunile de la mâna unei tinere lãptãrese care se îmbolnãvise, Sarah Neames. Lichidul recoltat îl inoculeazã, printr-o incizie ușoarã, pe brațul copilului de 8 ani James Phipps. La nivelul inciziei s-a produs o leziune asemãnãtoare celei din variolã, care s-a vindecat în scurt timp. Dupã 6 sãptãmâni de la prima inoculare, Jenner îl inoculeazã cu secreție variolicã, dar boala nu se mai produce.
Dupã ce repetã experienta pe alte 3 persoane, întocmeste un raport cãtre Royal Society, care îi rãspunde cã argumentația nu este destul de convingãtoare. Abia în vara anului 1798 reușește sã-și publice singur lucrarea «Anchetã asupra cauzelor și efectelor vaccinei variolei, o boalã care a fost descoperitã în unele comitate din vestul Angliei, în special în Gloucester, și cunos-cutã sub denumirea de Cowpox». Reacțiile lumii medicale au fost împãrțite, dar metoda vaccinãrii a sfârșit prin a fi acceptatã. Deși Jenner nu cunoștea natura agentului cauzal implicat, lucrãrile sale constituie un model de cercetare științificã riguroasã și inițiazã imunizarea artificialã cu agenți atenuați spontan. Virusul vaccinal avea sã fie descoperit abia în 1906 de cãtre Enrique Paschen (1860-1936), microbiolog german de origine mexicanã.
În țara noastrã, un rol important se pare cã l-a jucat grecul Iacob Pylarino (1659-1718), medic la curtea spãtarului Cantacuzino. În 1702, Pylarino a plecat la Constantinopole pentru a se cãsãtori. Acolo este întrebat de un prieten negustor, dacã este bine sau nu sã-și variolizeze copii. Pylarino încã nu cunoștea acest procedeu, care în acea vreme consta în inocularea cu puroi din pustule ale unor bolnavi de variolã. Intrigat, Pylarino a stat de vorbã cu o femeie din Tesalia care se ocupa cu variolizarea și a constatat cã avea rezultate bune. Întors în țarã, a practicat și la noi acest procedeu de variolizare. De altfel, în 1715 a publicat la Veneția și o lucrare -«Nova et tuta variolas excitandi per transplantationem methodus nuper inventa et in usum tracta…», care a fost ulterior reeditatã de 4 ori.
Unul dintre propagatorii vaccinãrii antivariolice a fost si medicul elvetian Jean de Carro (1770-1857), care începând cu 1799 face vaccinãri masive la spitalul din Viena.
Lady Wortley Montague, sotia ambasadorului britanic pe lângã Sublima Poartã, aflând aici despre procedeul variolizãrii, își vaccineazã copilul de 5 ani, devenind apoi o propagatoare înfocatã a variolizãrii.
În Transilvania, primele vaccinãri au fost fãcute în 1801. În 1802, dr.F.Nyulas semnaleazã în lucrarea sa «Kolozsvari tehenhimlö» (Vaccina din Cluj) o ingenioasã metodã de vaccinare empiricã pe care o practica prin tradiție populația româneascã din Transilvania. Prima scriere transilvãneanã despre vaccinarea antivariolicã îi aparține lui Mihail Neustädter, protomedicus al Transilvaniei, care publicã la Sibiu în 1801 un catehism în favoarea vaccinãrii. Tot el a insistat pe lângã autoritãti sã organizeze vaccinarea populației. Între medicii sași, dr.Benjamin Barbenius (1758-1814) sprijinit de medicul oficial al Brașovului, dr.Georg Traugott Tartler, si-a câstigat deosebite merite în ceea ce privește popularizarea vaccinãrii în Ardeal. Un succes doesebit i se atribuie medicului iluminist Szotyori Jozsef (1767-1833), care bucurându-se și de sprijinul cadrelor didactice, a reusit sã vaccineze toți elevii Colegiului reformat din Târgu Mureș. Szotyori a fost printre primii medici europeni care au recunoscut necesitatea revaccinãrilor, solicitând introducerea lor obligatorie.
Vaccinarea antivariolicã a fost introdusã în Muntenia, pe scarã largã, în 1800, de cãtre medicul orasului Bucuresti- dr.Constantin Caracas (1773-1828). începând cu 1804 s-a impus tuturor medici-lor slujbasi sã execute pe scarã de masã, în mod obligatoriu si gratuit, vaccinarea antivariolicã.
Putem sã mai menționãm și activitatea lui Johann Martin Honigberger (1795-1869), medicul-cãlãtor din Brașov, prezent și în una dintre cele mai frumoase nuvele ale lui Mircea Eliade (“Secretul doctorului Honigberger”). “Unchiul din India”, cum era poreclit de brașoveni, a întreprins cinci lungi cãlãtorii prin Asia, fiind medicul personal al cinci maharadjahi, a fãcut primele vaccinãri antivariolice în Siria și Pakistan.
Edward Jenner a murit în 1823. În afara activitãții susținute pentru promovarea vaccinãrii antivariolice mai putem aminti și lucrarea sa de popularizarea științei – «Igiena sau arta de a conserva viata». A mai publicat lucrãri de zoologie privind hibernarea ariciului, deprinderile cucului si migratia pãsãrilor. Dar calea deschisã de noua metodã de imunizare a fost dezvoltatã si folositã pe larg pânã în zilele noastre.
Dr. Marius Mărginean
2024
Bibliografie:
1. Barth H. – De la Honterus la Oberth, Ed.Kriterion, Bucuresti, 1985.
2. Bologa V.L. sub red. – Istoria Medicinii Universale, Ed.Medicală, Bucuresti, 1970
3. Bologa V. sub red. – Contributii la Istoria Medicinii din R.P.R., Editura Medicală, 1955.
4. Dumitrașcu D. – Medicina între miracol si dezamăgire, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p.204-210.
5. Simionescu C. – O puiblicatie necunoscută din anul 1804 despre popularizarea vaccinării antivariolice în Transilvania, în “Din istoria luptei antiepidemice în România”, Editura Medicală, 1972.
6. Spielmann J. – Restituiri istorico-medicale, Ed.Kriterion, 1980.
7. Szökefalvi-Nagy Z., Izsak S. – Michael Gottlieb Neustädter, protomedic al Transilvaniei, în Trecut si viitor în Medicină, Editura Medicală, 1981.
8. *** – Personalităti ale stiintei – Mic dictionar. Editura Tehnică si Enciclopedică, Bucuresti, 1977.
.
.
